//Povestea lui Ines, spusa de mamica sa
  • Ines

Povestea lui Ines, spusa de mamica sa

“Nu voi uita ziua de 1 iunie.

Cand am pasit in centrul ATCA. De mana cu ea.

Avea aproape 4 ani, era ca si non-verbala, nu intra in spatii noi, se temea ingrozitor de copii, avea fixatii alimentare, stereotipii.

Cum de altfel nu voi uita cum se ascundea sub rochia Izei – terapeuta – cand intra un copil in incapere.

Sotul meu ne-a insotit. Dar nu a putut intra cu noi. Nu a avut puterea. Era prea dureros. Singurul lui copil, pe care il asteptaseram 10 ani. Diagnosticat cu tulburari din spectrul autist. De atunci (cand a facut un episod de hipertensiune insotit de un atac de panica) este un alt om…Tacut si cu o tristete ce i se citeste in ochi….Am plans mult. Amandoi. Ne ciocneam prin casa in care rasuna tacerea (nu stiam cum canta copilul nostru, nu ii cunosteam vocea), ne ciocneam fara sa rostim vreun cuvant, ca niste roboti. Roboti care plang…

M-am indragostit din prima clipa de terapeutii de aici. Am indragit chipurile lor zambitoare si sufletele lor calde. Toate purtau copiii de manute. Si zambeau.

Din spatele unei camere de terapie o voce calda canta, dinspre o alta rasunau rasete, un terapeut gadila sau saruta cu zgomot un copil spunandu-i: „Bravo!Te iubesc de nu mai pot!” sau „Sunt tare mandra de tine!”

Auzeam si copii care urlau sau se tavaleau, chinuiti de acele crize de tantrum, de neputinta, dar erau tratati si linistiti cu aceeasi grija si rabdare.

Chipurile parintilor ce isi asteptau copiii sa iasa de la terapie erau indurerate. Impietrite de durere. Linistea era asurzitoare. Era sparta numai de cate un tipat ascutit venind dinspre o camera din apropiere. Durerea era vizibila. Plutea in aer. Imi inghit lacrimile si incerc sa incropesc o conversatie.

Acum, dupa doi ani de mers zilnic la terapii, pot spune ca ne-am imprietenit si ne-am apropiat. Suntem ca o familie. Copiii nostri merg in grup la socializare, la ateliere, in parc sau la muzeu. Invata sa se descurce, sa fie independenti, invata despre…viata.

Realizam cat de importanta este relatia copil-parinte-terapeut. Ca o echipa.

Eu una i-am ascultat cu sfintenie si am incercat sa pun in practica tot ce m-au invatat.

Anii au trecut si progresele nu au intarziat sa apara. Acum, dupa 2 ani de ATCA, Ines merge la gradinita fara insotitor, intra cu usurinta in spatiile noi sau in locurile de joaca, accepta prezenta copiilor, povesteste, contactul vizual s-a imbunatatit si stereotipiile s-au rarit.

Traim miracolul si incercam sa impartasim speranta parintilor ce sunt la inceput de drum cu terapiile si sunt inspaimantati si au mii de intrebari…Nu stiu cum, dar Ines simte acesti parinti si merge des sa ii imbratiseze, spunandu-le parca: „Hai,curaj! Ca totul va fi bine!”

Iar pe copii ii saluta si ii ia de manuta, ii face atenti: „Hei,te-am salutat! Uita-te la mine! Fii atent!”

Le voi multumi toata viata terapeutilor.

De aceea am ales sa imbrac tricoul ATCA  si alergam pentru copiii cu autism la fiecare maraton international, la orice competitie. Alergam pentru ei…si cu ei in gand.

Pentru ca recuperarea unui copil cu autism este o cursa. O cursa lunga.

Mamica lui Ines

2018-06-20T07:58:11+00:00