//Școala „specială” pentru autiști
  • Școala

Școala „specială” pentru autiști

Nu te poți încrede niciodată 100% în ce scrie presa de azi despre un lucru. Știu asta cel mai bine, pentru că am fost jurnalist și au fost nenumărate dăți în care mi s-a spus că am spațiu și timp să emit părerea doar a uneia dintre sursele de informare, maximum două, nicidecum trei sau patru, cum am învățat pe băncile facultății. Acum, când citesc în presă despre ceva, am grijă să citesc și printre rânduri. Adevărul nu este niciodată prezentat echitabil.

În februarie anul acesta, s-a iscat un scandal la o școală din Maramureș. Părinții și colegii unui copil cu autism aflat în clasa I au făcut grevă, ca să pună presiune asupra conducerii școlii să-l exmatriculeze pe copilul în cauză, fiindcă „nimeni‟ nu mai suporta crizele lui. În primăvara acestui an, avut loc un alt scandal în Pitești, unde o educatoare de grădiniță a lovit un copil cu autism din clasa ei, pentru că nu îi mai putea controla comportamentul și „deranja‟ clasa. Anul trecut, un copil cu autism din ciclul primar din sudul țării a încercat să se sinucidă „pentru ca părinții lui să scape de griji‟ fiindcă mereu aveau parte de certuri cu ceilalți părinți ai colegilor lui de clasă cărora li se părea anormal ca el să fie într-o școală „normală‟. I-ar fi fost mai bine la „speciala pentru autiști‟.

Apar din ce în ce mai multe știri în presă despre cazurile diverselor familii ai copiilor cu autism. Știri grave, pline de ură, care instigă la opinii negative. Chiar și povestea mea a fost prezentată în anumite cazuri într-o lumină negativă la adresa altora, pentru că, nu-i așa, presa are nevoie de scandal ca să se vândă, iar jurnalistul nu are timp să sape mai mult după informații.

A-i spune unui părinte de copil cu autism „nu îi era mai bine copilului la o specială pentru autiști?‟ este ca și cum i-ai fi dat o palmă peste față și i-ai fi spus „Trezește-te! Copilul tău nu are ce căuta lângă al meu‟. Școlile speciale din țara aceasta sunt o condamnare pentru orice copil cu dizabilitate. Toți o știm, dar nimeni nu vrea să creadă. Orori se întâmplă printre acele ziduri și nu din vina profesorilor. În momentul în care pui la grămadă copii cu dizabilități diverse, capacități intelectuale total diferite, tulburări severe complexe, se întâmplă tragedii. Se iau unii după alții, iar profesorul, care de cele mai multe ori nu este deloc antrenat în educație specială la justa ei valoare, nu îi poate ajuta cu nimic, este doar un supraveghetor.

Nu există școală specială în România. Există doar școală și, dacă ne dorim ca toți copiii să aibă dreptul la educație, toleranța este cheia și într-ajutorarea este broasca de la ușa care duce la posibilități infinite.

Am testat multe modalități până acum de a-l putea integra pe Remus la școală. Cea mai bună modalitate pe care am găsit-o a fost și este să cunosc ceilalți părinți, să cer feedback și să încerc să mă împrietenesc cu ei. De cele mai multe ori, nu e rea voință din partea celorlalți părinți. Le este frică doar. Și copilul lor „normal‟ poate are probleme comportamentale, dar el nu are un diagnostic lipit pe frunte. Al tău are. Și atunci e o problemă. Una de judecată, injustă, corect, dar așa se practică în orice societate.

Important este să găsești tu, ca părinte, căi pe lângă etichetă și să vorbești, să ceri ajutorul, să ceri păreri. Soluții sunt. Nu sunt comode. Uneori sunt umilitoare, dar trebuie făcute.

Drumul către integrarea școlară și socială este al naibii de greu, dar e simplu. Tu, ca adult, trebuie să te întorci la bazele sociale ale copilăriei: să te împrietenești cu străini, să ceri ajutor de la străini, să vorbești despre tine cu străini. Copilul tău o face în fiecare zi și sigur nu îi e ușor, dar tu i-o ceri ca să-i fie bine. Și atunci, tu, ca adult, de ce să nu faci la fel? Copilul tău NU discriminează pe nimeni. Nu o face nici tu.

Nicoleta Orlea, Fundraiser ATCA

2018-10-31T08:41:07+00:00